„Omnes Libri” (Episodul III)

Fragmente din romanul „Testamentul lui Abraham” de Igor Bergler, în curs de apariție

Din episodul precedent:

– Scuze, spuse printre sughiţuri, scuze, îmi cer… scuze. De fiecare dată când fratele meu recită poezioara asta din Gargantua şi Pantagruel, cartea care mi-a dat nume, mă prăpădesc de râs. Şi a mai învăţat o poezie.
– Da. Una dintre cele pierdute pentru totdeauna. A poetului pirat Francois Villon, care a zis că abia în ştreang va şti bietu-i grumaz cât trage curul la necaz. Asta se numeşte „Romanţa băşinii diavoleşti“. Poate ţi-o recit data viitoare, când îmi mai perfecţionez pronunţia franţuzească.

Charles îşi dădu seama că trebuie să facă un compliment. Zise ce îi trecu prin cap.
– Excelent interpretată. Acum înţeleg că dumneavoastră eraţi cel mai potrivit să interpretaţi rolul din „Urzeala tronurilor“, aşa cum mi-aţi spus.

Se făcu linişte dintr-odată. Chipurile celor doi redeveniră foarte serioase. Cum Charles începuse să se panicheze la gândul că spusese ceva ofensator, cei doi se mai abţinură un pic pentru ca apoi să izbucnească într-un râs convulsiv. Râdeau cu atât poftă încât se molipsi şi Charles. Râseră o vreme, apoi Charles se apropie de figurile dominante ale mesei. Un păun, cu pene cu tot, şi un mistreţ întreg umplut. Se întoarse spre pitic şi întrebă:

– Ăsta e celebrul porc troian?
– Întocmai, zise piticul, care încercă să se oprească din ras. Asta e capodopera bucătăriei greco-romane. Grecii l-au inventat. Numele îi vine de la calul Troian cu care şiretul Ulise a provocat căderea Troiei. E o păcăleală, pentru că înăuntru sunt cârnaţi de unsprezece feluri, cocoşei de munte cu creastă cu tot, patru feluri de iepuri, ficat de fazan şi de bibilică, carne fragedă de miel şi porumbel. Şi câte şi mai câte. Legate cu şaizeci şi opt de mirodenii distincte, fierte şi proaspete, amestecate cu ou şi bine stropite cu garum de sturion. Asta va fi vedeta serii!

– Apropo, întrebă Charles, ce seară e asta?
– E o seară jubiliară pentru organizaţia noastră, răspunse uriaşul. Cei pe care i-ai văzut plecând au gătit toate astea. Va veni multă lume, cam peste două ore, spuse uriaşul. Din păcate…
– Înţeleg, spuse Charles. Nu fac parte din organizaţie.
– Sper că replica corecta e nu încă, spuse uriaşul. Dar nu poţi pleca până nu guşti din ce e mai interesant pe aici.

– Să gust din toate astea, întrebă Charles?
– Măcar un pic din ce contează, interveni piticul, doar te-am invitat la prânz. Şi să ştii că păunul ăsta e de plastic. E un gest. Nici romanii, care o luaseră razna, nu îl mâncau. Gătit e oribil. Carnea i se strânge şi devine tare ca piatra. De aia îl puneau pe masă cu pene cu tot. La un moment dat, nu se mai mulţumeau doar cu lucruri neobişnuite. Mergeau şi mai departe. Aşa au începu să apară în meniu ţestoasele, limba de păsări flamingo, capul de privighetoare, tocăniţa de vrăbii, copita de cămilă şi creierul de broască-ţestoasă. Ugerul şi vulva scroafei care încă nu a făcut pui concurau cu cele ale scroafei care făcuse deja un rând, în materie de delicatese supreme. La fel se lăudau că mâncau meduze şi porumbiţe, balenă şi papagali coloraţi. Noi nu am putut să facem aşa ceva. Ni se pare stupid, crud şi sălbatic. Am reconstituit mâncarea esenţială a epocii, ca să păstrăm o tradiţie de mult dispărută, dar fără cruzimile ei.

– Totuşi, interveni uriaşul, grecii au inventat gastronomia. E incredibil. Poporul care a inventat democraţia, care a creat cultura înaltă, a inventat şi arta de a găti şi de a mânca. Romanii erau nişte barbari până au învăţat de la greci ceva despre mâncare. Tot ce ştiau găti era o fiertură de orz, un fel de porridge. De altfel, bucătăria romana a început să fie serioasă odată cu importul cărţilor de bucate şi a bucătarilor din Grecia.

Piticul îi prezenta pe rând lui Charles celebra „sala cattabia“ făcută cu mentă uscată, sămânţă de ţelină pisată, ghimbir mărunţit, coriandru proaspăt, chimen şi măcriş, leuştean şi nucşoară, explicându-i că nu există mâncare din epocă care să nu conţină cel puţin zece condimente şi ierburi diferite. La aceasta se adaugă, în tigaie, carne de pui, de capră şi miez de pâine Picentina, făcută din grâu spelt, ţinut la muiat timp de nouă zile şi transformat apoi într-o cocă frământată în sos de vin, stafide, ulei, oţet şi miere, toate băgate împreună la cuptor. Îl îmbie cu feluri variate de patine, de la cea obişnuită, până la cea cremoasă, fiartă în pătrunjel, lapte şi miere, de la patina de sparanghel rece, alternată cu cea fierbinte din ierburi aromate şi muştar, pentru ca, în cele din urmă, aventura în zona Patinelor să se încheie cu cea de trandafiri şi măduvă, cu bucăţi întregi de anşoa, fierte în lapte şi muguri de pin. Fu nevoit să guste şi Patella făcută în felul lui Lucreţius, cu peşte crud în centrul vasului şi ceapă verde, roşie şi albă, cu corona bubula şi miere, oţet şi defrutum, stropită din plin cu liquamen. Fu îmbiat şi cu zeamă neagră de peşte, numită şi Zomoteganon, cu leuştean şi piper, ulei şi garum, oregano şi ouă crude vărsate în ea, un pic de kykeon din acela în care Circe a amestecat brânză, şi orz, şi vin Pramnian, şi miere dulce şi nezaharisită, dar fără ierburile care i-au tranformat pe marinarii lui Ulise în porci.

Îl mai îmbiară cu ton toronanean recomandat de Archestratus, pui umplut cu ierburi şi măsline, varză aşa cum mâncau atenienii, coriandru şi miere şi asfoetida, însoţită de roluri de orz, macrou în usturoi şi ficat a la Oxyrhynchus, după numele autorului reţetei, şi brânză de capră fragedă, amestecată în crema de linte fiartă cu coriandru şi nucşoară şi chimen şi măcriş, şi spată de porc cu brânză înmuiată în vin dulce, şi pui Parthian, şi rinichi tăiaţi şi umpluţi cu douăzeci de ierburi aromate, cusuţi la loc şi aruncaţi pe gril, şi câte şi mai câte. Cel puţin douăzeci de tipuri de stridii, cele mai multe cu coriandru, pentru că aşa cum a spus Roger Bacon, coriandrul prelungeşte viaţa, asezonate cu muştar, condiment esenţial pentru romani, atât de imporatant, încât în edictul lui Diocleţian din 301 e decretat ca fiind aliment şi nu condiment şi ridicat la rangul de avuţie naţională. Pentru ca la desert să îi ofere prăjituri alexandrine – dintre care itria e făcută cu susan şi miere şi e de două tipuri, ryemata şi lagana –, patina de pere, dulciuri deliene cu kokkora – smochine uscate prăjite împreună cu alune de pădure –, budincă de miere numită hyposphagma, inventată de marele bucătar Erasistratus şi, în fine, clătitele celebre în întreaga Grecie antică şi atât de populare încât erau vândute la spectacolele de teatru şi pe străzile Atenei de către vânzători ambulanţi.

Pentru ca, într-un final, să îi ofere mai multe tipuri de vin, îndoite în proporţii mai mici sau mai mari cu apă, după obieceiul roman pe care Charles le refuza rând pe rând, pretextând că trebuie să conducă maşina.
Nu scapă fără să guste măcar o gură din vinul roşu cu gust de miere şi ambrozie, nectar al zeilor cu care Odiseu i-a îmbătat pe ciclopi. Piticul jură că vinul este identic cu cel pe care Maron de Ismaros i-l dăduse lui Ulise.

Textul este o exclusivitate, supusă rigorilor legislației privind drepturile de autor și proprietatea intelectuală. A se prelua numai cu citarea sursei