„Omnes Libri” (Episodul I)

„OMNES LIBRI” (EPISODUL I)

Fragmente din romanul „Testamentul lui Abraham” de Igor Bergler, în curs de apariție

„Una dintre plăcerile colaterale ale bibliotecii noastre este că putem, spre deosebire de alţi muritori, să avem privilegiul de a mânca întocmai cum o făceau grecii şi romanii în Antichitate” fură primele cuvinte pe care le auzi Charles, încă din momentul în care păşi pe scara circulară care ducea la parter.
– Pentru că, între toate bijuteriile pe care le găzduim, continuă uriaşul cu entuziasm, avem şi părţile pierdute din cartea lui Apicius, asta ca să încep cu ceva despre care ştie toată lumea. Cum bine ştii, în această unică culegere de reţete, care a supravieţuit, nu sunt trecute cantităţi.

– E doar un caleidoscop, o succesiune de feluri de mâncare. O listă aproape infinită, completă Charles care, ajuns la mijlocul scărilor, cobora cu atenţie de teama să nu se împiedice.
Concentrat la proprii paşi, cu cele două cărţi şi sulul în mână, nu apucă să întrebe nimic, aşa cum nu apucă nici să arunce o privire în încăperea spre care tocmai cobora.

– Da, se auzi şi vocea piticului. Asta pentru că în a doua parte, cea care nu există decât la noi, Apicius face o descriere amănunţită a modurilor de preparare. Aici regăsim şi cantitaţile care trebuie folosite.
– Ca să nu mai spunem, continuă pe acelaşi ton binedispus uriaşul, că noi am păstrat inclusiv secretele celor 12 autori de Opsartutikon-uri, cum se numeau cărţile de bucate în Grecia antică, aşa cum sunt ei enumeraţi de Atheneus în dialogurile sale nostalgice numite Deipnosophistae, această enciclopedie de maxime şi cugetări din epocă.
Charles, care ajunsese la baza scării, nu părea să mai asculte ce spune gazda sa. Rămase cu gura căscată încercând să cuprindă şi să înţeleagă tot ce se petrecea în încăperea principală a casei.

– Dar nu numai atât, continuă uriaşul, care nu păruse să bage în seamă starea perplexă în care se găsea invitatul său. Avem şi multe cărţi care descriu în amănunt cum şi în ce fel se gătea în Roma imperială.
După ce rămase pentru un moment blocat, păsi în camera imensă ca un somnambul, aidoma motanului din desene animate care urmareşte traseul aburului aromat al mâncării, şi continuă ca teleghidat să facă turul încăperii în care, o scenografie foarte aproape de descrierile banchetelor antice sau a ospeţelor medievale din filme care ţin mai degrabă de genul fantasy, aranjase scena unui viitor ospăţ.

Pe două laturi care porneau din dreptul uşii de la intrare se întindeau, de-a lungul pereţilor laterali, mese interminabile, fiecare cu câte un rând de scaune doar în partea dinspre perete, astfel încât viitorii comeseni să îi poată vedea pe cei de pe latura de vizavi. În dreptul fiecărui scaun erau puse, unul peste altul, vase de lut de forme diferite, ulcele mai mici şi mai mari, vase pentru oase, castronaşe cu apă şi lămâie pentru spălat pe mâini şi câteva tipuri de pocaluri şi ulcioare. Chiar la intrare, pe o masă mare, cupe de argint îşi aşteptau invitaţii.
A treia latură era cea mai spectaculoasă. Plină cu mâncare aşezată pe mai multe niveluri, o masă foarte complicată pe care se aglomerau de-a valma zeci şi zeci de feluri de mâncare, era dominată de etajere ciudate în formă de semicerc care construiau planurile succesive pe care erau aşezate bunătăţile, în funcţie de ordinea, importanţa şi nobleţea lor.

Chiar în centru, pe o masă suplimentară, un măgar de bronz din Corint, pe roţi, susţinea două coşuri, de-o parte şi de alta. Într-unul, se amestecau măsline verzi, de diferite dimensiuni şi forme, unele cu sâmburi, altele fără, unele umplute cu te miri ce feluri de legume, altele cu plante aromate. În celălalt, măsline negre, şi ele de diferite forme şi dimensiuni, dar mai austere în ceea ce priveşte variantele umplute, pentru că, nu-i aşa, să umpli o măslină neagră ar fi fost o impietate. Coşuri erau completate cu câteva tipuri de pastă din acelaşi fruct, cu ingrediente ciudate tratate, care cu garum şi oţet pur, care cu hydrogarum sau oeonogarum sau oxygarum, care cu defrutum sau liquamen, care cu un amestec delicat şi bine proporţionat din toate astea. Măgarul ducea pe cap două tăvi.

Pe marginea fiecăreia dintre ele era inscripţionat „Omnes Libri“. Podul de argint care unea tăvile prezenta participantului la ospăţ alte câteva elemente care ţin de gustatio, adică antreul sau hors d’oeuvre. Aici dominante erau dormicele glazurate cu miere şi tăvălite cu generozitate în bobiţe de mac. Pe platourile de argint sprijinte de capul măgarului, fel de fel de cârnaţi încă sfârâiau, întrucât capul măgarului era încălzit de focul din interior, întreţinut de o minisobă în care se completau cărbuni prin gura întredeschisă a patrupedului de bronz. Dintre multele feluri de cârnaţi, nu lipseau Lucanicae, cei mai celebri cârnaţi afumaţi ai Romei. O subtăviţă susţinea seminţe de pin şi de rodie, pentru a compensa gustul tare al cărnii măcinate.

– Asta e ce cred eu că e, întrebă Charles, care depăşise primul şoc?
– Ce crezi că e, întrebă uriaşul?
– Măgarul din Satyricon. De la ospăţul lui Trimalchio.
– Întocmai, spuse piticul. Bravo! Haide, să îţi prezint mai departe minunăţiile de aici. Apropie-te, că nu te muşcă. Mai degrabă tu trebuie să o muşti pe ea, râse piticul, încântat de propriul joc de cuvinte.
Şi o luă de la începutul mesei, de la stânga la dreapta. Charles se apropie. Nu înainte de a fura o măslină neagră din coşul măgarului. Simţi un puternic gust de peste fermentat. La început avu o senzaţie îngrozitoare, dar după ce si-o invinse, aroma pe care măslina i-o lăsase în gură i se păru incredibilă. Piticul observă expresiile contradictorii care se succedaseră pe chipul lui Charles şi simţi nevoia să explice.

(va urma)

Textul este o exclusivitate, supusă rigorilor legislației privind drepturile de autor și proprietatea intelectuală. A se prelua numai cu citarea sursei.